revizuire. În expoziția „Octopus Rococo”, haosul alternează cu umor provocator și satira neagră

Titlul expoziției „Octopus Rococo”, care inițial derutează privitorul, a fost împrumutat de la criticii vremii, care au batjocorit fațada studioului foto Hofatelier Elvira din München, proiectată de arhitectul August Endel. Modelul unui dragon din Kent care împodobește peretele clădirii istorice prezintă unele asemănări stilistice cu lucrările din expoziția de aici, dar este unit de un sentiment de absurd și provocare extras din viața însăși. Între timp, motivul caracatiței servește ca model de instalație aici, deoarece expoziția reunește opt lucrări ale artiștilor din Estonia, Letonia și Ucraina.

„Lumea arde și noi râdem”, așa o descrie curatoarea Shelda Boetti. Trebuie să vizitați singur expoziția pentru a vă asigura că acest râs nu este sarcastic, ci sarcastic sau chiar batjocoritor. Operele de artă care interpretează subiecte actuale, drame personale, idei și situații sunt unite de o lipsă de patos, care se realizează printr-o privire îndepărtată și ușor ironică. Pe lângă râs, toate aceste acțiuni sunt asociate cu o altă caracteristică – motive distructive. Încă o dată, lumea se va prăbuși, poate doar ocazional sau periodic, fizic sau mental. Intențiile, speranța, relațiile, așteptările și atitudinile se prăbușesc. Artiștii abordează acest subiect prin abordări diferite. De exemplu, instalația lui Eike Eplik „American Smile” (2017) deconstruiește simbolul iconic al frumuseții și al luxului. O caracteristică a creațiilor sale este că creatura din ipsos are dinți albi strălucitori pe fundalul gingiilor roz, iar impresia generală este complet neprietenoasă. Un corp slab poate fi ascuns în spatele fațadei palide a zâmbetelor repetate – o viață interioară plină de temeri, lacrimi și dorințe, tăcută, forțată să se ascundă în spatele unui zâmbet fals. În locul unui piedestal, figura este așezată pe un covor de blană, care duce problema exagerată descrisă până la absurd, diminuând patosul mesajului.

O altă lucrare în care distrugerea este principala tehnică compozițională este „Täistulevik” (2023) de Chris Selmanis. Este o reacție imediată la invazia masivă a Ucrainei de către forțele ruse și la atrocitățile de război care continuă până în zilele noastre. Spre deosebire de oribilele fotografii jurnalistice care fixează imaginea războiului în mintea noastră, artista subliniază întruchiparea irațională și neașteptată a experiențelor. Decorul este o mică platformă sau încăpere din placaj, în interiorul căreia iese un nor informe de spumă colorată, pete și cuie, singura figură fiind o mică statuie a lui David ale cărei fragmente abia se recunosc. Autorul lucrează cu o gamă largă de asociații, incluzând atât cele evidente, cât și cele ascunse în straturi profunde de semnificații culturale. Modelul care descrie viitorul apropiat este simplu, dar bogat emoțional.

Videoclipul lui Chris Selmanis „Full Size” (2022) este la fel de simplu și semnificativ. Această acțiune, în care ace sunt plasați unul câte unul într-o cană cu apă, amintește de trucul logic aparent simplu al paradoxului filosofului grec antic Eupolid cu privire la câte boabe de nisip sunt necesare pentru a forma o grămadă. Cum măsori răbdarea și efortul, mai ales când unul continuă să se micșoreze, iar celălalt continuă să crească? Meditația video de o oră privește umplerea paharului, dar în curând devine clar că procesul de aici este mai important decât rezultatul. Lucrarea este separată de partea principală a expoziției printr-o perdea cu fermoar, care, la rândul său, servește drept galerie.

Ideea picturii clasice ca o fereastră deschisă către o lume iluzorie care amintește de realitate este una dintre cele mai durabile idei despre natura artei vizuale. Ideea de a desen ca crearea iluziei de profunzime și volum a fascinat oamenii de când Pliniu cel Bătrân a scris povestea artiștilor Zeuxis și Parrhasius. Parrhasius a pictat cu succes o perdea pe care prietenul său artist a încercat să o scoată din tablou, crezând în mod eronat că pictura adevărată se află în spatele cortinei. Elina Vitola, o artistă cunoscută pentru creațiile sale inteligente, îl provoacă pe Parasios: poate fi deschisă cortina și pictura ei poate fi inserată („Probleme comune în pictură și viața de zi cu zi – Conținut. Extern”, 2024), alături de o altă lucrare care așteaptă privitor din spatele suprafeței picturii – un videoclip de Chris Selmanis. Rupând imaginea obișnuită a picturii plate pe pânză, Elīna Vītola nu numai că creează o intrare într-un spațiu nou, ci creează și o compoziție abstractă independentă, ale cărei contururi și schema de culori formează baza stilistică a expoziției.

Forma plină de viață și formele fluide apar și în lucrarea grafică Warning Banner (2022) a Sabinei Vernier. Concizia desenului și combinația de cerneală neagră, linii roz-roșii și linii subțiri aurii formează un joc metaforic care creează o imagine anxioasă a relațiilor umane. Steaguri de pe corp cu contururi ciudat distorsionate pot fi fie steaguri de semnalizare, fie steaguri memoriale. Aspectul provocator al creaturii descrise este atenuat de tehnicile de desen, liniile de cerneală moi și nuanțe de apus de soare pe steaguri, rezultând un amestec de tragic, comic și lirică.

O altă poveste lirică este un mini-film despre aventurile unui cuplu la o nuntă din colecția Dirty Romantics, videoclipul „Honeymoon” (2023) al lui Katerina Perlova și Ivars Gravelis, care invită spectatorul să descopere valorile vederii Pragai. din perspectiva unui skateboarder. O poveste romantică plină de umor bun în spiritul călătoriei unui gnom de grădină, are un final dramatic, dar dă și speranță că viața continuă după accident. Atractia videoclipului constă în combinația sa de teatralitate și informalitate. Scene din viața de zi cu zi a orașului mare sunt fundalul poveștii tânărului cuplu, în timp ce un ușor element de prostie mută accentul de la admirația obișnuită a mersului mirilor la întorsăturile neașteptate care apar în viata reala.

Fotograful Ivars Gravelis a apărut și în expoziție cu videoclipul său „War for Land” (2012), care poate fi considerat o căutare creativă urbană. Diapozitivele care se mișcă arată imagini cu zonele rezidențiale din Riga și locuitorii acestora, care au dispărut aproape complet din peisajul urban, la doisprezece ani după finalizarea lucrărilor. Sunt pisici de stradă cu aspect aspru, cu un singur ochi, uneori dezorientate, dar totuși mândre și independente, care își apără teritoriul, surprinse într-un stil amator care subliniază frumusețea brutală a cartierelor înfățișate. Coloana sonoră, la rândul ei, umple videoclipul contextual cu setea de luptă disperată și dorința de a trăi.

În centrul compoziției lui Alexei Gordin „The Long Journey” (2023) se află un oraș în ruine de la bombardamente, asemănător cu starea actuală a unei așezări din Orientul Mijlociu, și o insulă de lux vizibilă între pereții unei case. Poziția din stânga. Setea de viață se dezvăluie aici din nou prin intriga transmisă prin umorul negru caracteristic artistului. Absurditatea situației și comentariul autorului asupra acesteia sunt asemănătoare memelor de pe Internet și evocă aceleași mecanisme de acțiune în privitor. Pe fundalul războiului aparent fără sfârșit din Ucraina, etica vieții culturale în curs este pusă sub semnul întrebării în mod repetat. A ține pop-uri de șampanie poate părea complet nepotrivit, dar arta dă speranță, ne amintește de normalitate și menține posibilitatea de a nu mai reveni niciodată la ea.

Fiecare privitor poate găsi răspunsul la întrebarea ce spune această expoziție, în care se împletesc forme ciudate și semnificații ascunse și evidente. Haosul alternează cu umorul provocator și satira neagră, iar pe această scară, fiecare poate alege perspectiva care i se potrivește. Preocupările și problemele contemporane necesită reinventarea și actualizarea limbajului artistic – de exemplu, vizitatorului i se poate oferi posibilitatea de a intra sau ieși din lucrare, așa cum se poate face în expoziția „Octopus Rococo”. Motto-ul lui Tartu pentru 2024 este „Arta supraviețuirii”. Cele opt opere de artă prezentate în expoziție, în felul lor, oferă o rețetă de supraviețuire în lumea noastră imprevizibilă și deloc amuzantă.