Recenzie La Civile: O mamă își caută fiica răpită

O întrebare care sună la fel de drăguță ca „Ești mama Laurei, nu-i așa?” Devine momentul în care viața lui Cielo se schimbă pentru totdeauna. Întrebarea adresată de un tânăr cu dinți zâmbitori nu s-a născut din curiozitate, ci din nevoia de a se asigura că a găsit femeia potrivită pentru șantaj. Chiar și când zâmbește, există o trăsătură sinistră a indiferenței sale atunci când se adresează lui Cielo, care încet începe să pună cap la cap ce se întâmplă. Laura nu venise acasă cu o seară înainte și, așa cum îi spusese tânărul, nu ar fi făcut-o niciodată dacă Cielo nu ar putea plăti o taxă de răscumpărare exorbitantă.

Următoarele pot fi descrise cu exactitate ca un grup occidental de răzbunare a drogurilor în nordul Mexicului. Dar un astfel de rezumat amenință să tachineze tema „La Civil” și să-i aplatizeze priceperea estetică. Așa cum interacțiunea normală începe o căutare îngrozitoare care îl va lăsa pe Cielo (Like Water for Chocolate’s Arcelia Ramírez) cu mai multe întrebări decât răspunsuri despre răpirea fiicei sale și legăturile ei cu bandele locale, o mare parte din „La Civil” este preocupată de calm și introspecție. Scene care fac ca tunetele intermitente – și intens suspansive – să tună și mai puternic.

Mai mult decât atât, capcanele acestui gen de film nu folosesc mediul social și istoric al Mexicului ca doar un fundal, așa cum o fac adesea romane de acest gen. Situația dificilă a lui Silo, care o face să se confrunte cu o forță de poliție apatică (dacă nu chiar coruptă), o miliție armată brutală și un popor îngrozit ar prefera să-i antagonizeze pe acești tineri și femei înarmați care guvernează străzile cu arme și își aruncă pământul. Cu morminte comune nemarcate, devine o poveste modernă solidă despre o țară în criză, despre un popor pe care l-a lăsat în urmă.

O femeie stoică în mod natural, Cielo este un vizionar pragmatic la începutul filmului. Poate că este înspăimântată și speriată, dar această mamă singură își propune imediat să găsească banii necesari pentru a o readuce pe Laura și, în cele din urmă, împreună strâng (aproape) suficienți bani pentru răscumpărare. Dar când acest lucru nu dă rezultate, ea ajunge să aibă dreptate în propriile mâini. Ea își interoga vecinii, vorbește despre personajele principale din oraș și urmează în grabă exemplele prezentate. Ea întâlnește în fiecare colț o cultură a tăcerii și a indiferenței care a rămas necontrolată, un răspuns și acum un motiv în plus pentru impunitatea rampantă a regiunii.

Cielo nu este singura șantajată și nici nu este prima mamă obligată să trăiască cu tragedia de a nu ști ce s-a întâmplat cu copilul ei. Dar starea ei este de câștigat, chiar și atunci când ajunge să ia contact cu un locotenent al armatei nemiloase ale cărui mijloace violente inițial îi îngrozesc și mai târziu îl încurajează pe Cielo să ajungă la finalul dorit.

Regizorul născut în România, Theodora Anna Mihai, care locuiește acum în Ghent, Belgia, a realizat inițial La Civile ca documentar. Și în timp ce proiectul final, pe care l-am scris împreună cu scriitorul de origine mexicană Habacock Antonio de Rosario, este în mare parte o lucrare de ficțiune, există un sentiment realist care încă răsună în filmul însuși. Există o dată aproape și distanță de camera lui Mihai. Când Cielo se află în mașina ei, de exemplu, mergem cu ea în timp ce scanează trotuarele și străzile pentru a găsi orice indiciu cu privire la ce s-a întâmplat cu fiica ei. La un moment dat, când mașina pleacă să bată la ușa unei unități vizibil închise sau când privirea ei cade asupra camioanelor cu platformă care transportă soldați înarmați, aceste scene sunt înconjurate de geamurile mașinii. Astfel de momente subliniază în continuare abordarea observată care construiește „La Sevilla”, ale cărei pași slabi permit publicului să se familiarizeze cu caracterul său central, cu care este mai bine să jeli. Cielo nu este niciodată orb, dar nu se poate abține să nu simtă că pătrunzi în propriile tristețe, de parcă Mihai ar vrea să surprindem momente care nu ar fi putut fi surprinse chiar și în cele mai intime fotorealiste.

Față și centru în jurul lui Ramirez. Actrița veterană mexicană, care a trecut cu ușurință între tarifele TV de masă și filmele independente populare, are un spectacol uimitor. Cu părul tras în spate și o privire rătăcitoare care o urmărește constant în fiecare gest, Ramirez domină filmul, surprinzând neputința femeilor precum Celo care nu au de ales decât să se întărească pentru ca durerea să nu le rupă complet. Face ca privirea durerii lui Cielo să se transforme într-o furie deznădăjduită fără speranță, o tragedie recentă despre care știe că se repetă în casele din toată țara.

Similar proiectelor recente precum „Sin señas speciales”, „Fauna” și „Somos”, „La Civil” centrează pe bună dreptate acest roman asupra violenței împotriva drogurilor nu în autorii săi, ci în victimele sale. Chiar dacă urmezi calea întotdeauna mai întunecată a lui Cielo către adevăr (dacă nu dreptate), Mihai și de Rosario arată clar că nu sunt interesați de înregistrări atent aranjate de oameni buni și oameni răi, ci în schimb speră să diagnosticheze un sistem defect care eșuează în toate cei implicați. Chiar și momentele care par să fi fost luate de la thriller-urile de la Hollywood (un raid de noapte asemănător unui război împușcat într-o singură prelungire lungă și tremurată; un duș lăsat după un moment violent de nespus; o tunsoare DIY menită să-l ajute pe Cielo să-și remodeleze sentimentul de sine) sunt vizibil proaspăt. „La Civil” te poate ademeni cu povestea sa de răzbunare, dar o astfel de promisiune publică face în mod necesar sfârșitul său anti-climatic cu atât mai convingător. Acesta este un film emoționant și sfâșietor, care iese mai greu decât orice fel de hit care se poate obține.