Oliver Isaac. De ce am orbit? literatură

De ce am devenit orbi? care văd orbi sunt cei care văd și nu văd.¹

Nu m-am văzut de 47 de ani.

Nu mi-am văzut soția. Nu am văzut orașul în care locuiesc acum. Nu am văzut aceste străzi sau parcul în care ne plimbăm. Nu am văzut nici zgârie-nori, nici mașini electrice, nici trenuri portocalii Elron. Nu am văzut noi tineri actori, politicieni și oameni de afaceri. Nu am văzut niciodată casa în care locuiesc acum. Nu te-am vazut.

Nu, am mințit, nu m-am văzut de 48 de ani.

Dar, Avo, îți amintești care a fost ultimul lucru pe care l-ai văzut?

Îmi amintesc că m-am uitat la ceas, la bancă, la recepția profesorului.

Ceva nu era în regulă, o umbră, un voal gri apăruse în fața ochiului stâng în urmă cu câteva zile. Știam că s-a întâmplat ceva, fie căzusem din nou (pierzând astfel ochiul drept), fie ridicasem prea multă greutate.

Când am ajuns în oraș cu trenul luni dimineață, toate liniile de pe lateralele vagoanelor erau încețoșate, iar liniile drepte arătau ca niște linii strâmbe și curbe. A trebuit să merg la clinica oftalmologică după epilarea cu ceară – puteam să mă descurc cu asta.

Recepția profesorului era mereu aglomerată, mai ales luni, și trebuia să aștept măcar trei ore, dacă nu mai mult Timpul a trecut încet, cum se putea spune somnambul.

Apoi, într-o zi, m-am uitat la ceas și am văzut că în locul ceasului era o pată albă pe perete.

…

După ce am intrat în spital, a nins.

Nu am mai putut vedea nimic după aceea, dar îmi amintesc că la un moment dat m-am uitat afară și am văzut un peisaj luminos în afara ferestrei, contururi aproape imposibil de distins cu o tentă portocalie. Cred că a fost ultimul lucru pe care l-am văzut.

Și apoi am orbit.

Oliver, când ai devenit orb?

Nu sunt orb în sine – văd norii și soarele, noile dezvoltări și avioane, câinii care trec și ultima treaptă a scărilor, pădurea care dispare și trenurile portocalii ale lui Elron.

Dar ajung la miezul întrebării tale.

Cu siguranță nu s-a întâmplat peste noapte. Cred că întunericul meu s-a strecurat în mine, fără să scoată niciun sunet și fără să apară. Am crescut de-a lungul anilor, iar acest voal gri s-a înfășurat în jurul meu și îl simt.

De fapt, nu cunosc amploarea orbirii mele. Nu știu dacă depășește palma întinsă către mine, dincolo de cana de carton, dincolo de un trecător mormăind sau de dormit la o stație de autobuz, dincolo de o cutie de donații sau de campanie, dincolo de un prieten care are nevoie de ajutor sau de un iubit care are’ nu am fost vazut de mult.

Acest întuneric despre care vorbesc este foarte insidios. Întotdeauna se arată prea târziu, întotdeauna când este prea târziu. Îmi văd doar întunericul în amintirile mele. Acolo mi se dezvăluie clar și concret: un moment matinal în stradă; S-a auzit o pauză de conversație în vestiar; Un incident în autobuz a fost observat cu jumătate de ochi. Mă uit înapoi și văd cum întunericul meu mă închide și cum într-un moment sau altul își ridică vălul gri în fața ochilor mei. Mă simt mereu atât de timid după aceea.

Ți-e rușine să fii și orb, Avo? Te rog nu raspunde.

Dar, Oliver, îți amintești ultima dată când te-ai simțit timid?

Cu ceva timp în urmă, un tânăr compozitor a scris într-un ziar cum a fost ridiculizat într-o stație de tramvai. Cu cuvinte care doare și încă dor, cu propoziții și întrebări care ar putea fi tăiate din limbaj.

El a descris oamenii care stau cu el în stația de tramvai. El a întrebat cine sunt acești oameni care preferă să tacă când văd neputința celorlalți, care își trag acest văl gri și se orbesc ca să nu-L vadă pe Dumnezeu.

Unde este limita? Cineva care este orb astăzi la cuvântul jignitor nu va observa mâine un vecin asuprit? Cât de departe se extinde întunericul invizibil pe care îl purtăm în noi?

Nu eram la stația de tramvai pe vremea aceea.

Dar când am citit despre asta am simțit că sunt acolo. Cu întunericul meu, care nu este deloc negru, nu, nu, acest întuneric este culoarea realizărilor mele, culoarea viselor și ambițiilor mele, culoarea fricilor și îndoielilor mele, culoarea incompetenței și incapacității mele. Tineretea mea.

…

Îmi amintesc că odată mi-am promis că voi purta întotdeauna o bancnotă de 5 euro în portofel, în caz că vine cineva să mă întrebe.

Puff, banii aceia sunt încă acolo. Adică sunt încă orb.

Voce… Iată-ne acum, doi orbi care poartă haine negre imprimate.

Avo, ultima întrebare – ce este bine?

Cuvântul lui Dumnezeu spune să-ți iubești aproapele ca pe tine însuți. Cu toate acestea, este dificil să-i placi pe toată lumea în exterior și nu suntem întotdeauna înclinați să facem acest lucru.

Bunătatea înseamnă a avea grijă de o altă persoană. Atenția pe care o observi este și pentru tine, chiar dacă este puțin mai săracă sau diferită. După cum se spune – ceea ce poți lua, fii pregătit să împărtășești cu ceilalți.

Pentru mine, este o decizie.

Deci – determinarea este pentru noi toți!

Mulțumesc, Avo!

Mulțumesc, Oliver

Întotdeauna am în minte imaginea primei mele nopți de zbor în Argentina. Era o noapte întunecată, doar rarele lumini din poiană străluceau ca stelele.

Fiecare dintre ei a vorbit despre minunea conștiinței umane în acest ocean de întuneric. Într-o casă, oamenii citeau, gândeau, și-au revărsat inimile. În altă parte… poate că încearcă să pătrundă în secretele universului, luptându-se să facă calcule despre Nebuloasa Andromeda. Al treilea a fost iubit. Câteva lumini rare au fost aprinse în poiană și fiecare dintre ei a comandat mâncare. Chiar și cei mai umili – luminile poetului, profesorului, tâmplarului. Dar câte ferestre închise erau printre aceste stele vii, câte stele stinse, câte dormind…

Ar fi frumos să-i cunosc. Ar trebui să încercați să intrați în contact cu niște lumini care ard departe în poiană.²

¹ José Saramago, „The Darkness” – Tallinn: Este Ramat, 2007, p. 259. Traducere de Mary Vega-Salamanca.

² „Țara oamenilor” de Antoine de Saint-Exupery – Biblioteca Creației, nr. 23, 1958, pag. 4. Traducere de Maria Hang.