Dushan Kasalika spune un basm modern frenetic din adâncul pădurii muntenegrene – The Calvert Journal

Pădurea lui Stribor, la fel ca majoritatea basmelor, are un final simplu și direct, cu răul alungat și eroul trăind fericit în veci. În schimb, Casalica se concentrează pe sentimentul anxietății, fricii și nevoii de a fi iubit al poveștii, luând punctul de plecare (omul pierdut dând peste un spirit răuvoitor) și transformându-l în anatomia unui imens simț al sinelui. Transformă filmul dintr-un studiu realist Antonion, al unui individ burghez discret, în ceva mai elaborat și mai elaborat.

Există o ușoară diferență în modul în care filmul este iluminat și filmat între cele două secțiuni. În tot timpul, camera este blocată, mișcându-se numai pentru panoramare lentă sau zoom incremental. Dar secțiunile claustrofobe, sterile și concrete ale spa-ului se ridică în jurul personajelor și le închid. Pădurea Durmitor părea să respire în jurul lor, de parcă ar expira.

Provocările filmării în adâncul unui parc național montan au fost multe – aglomerarea actorilor, a camerei, a iluminatului și a caprelor unul lângă altul. „La munte, lumina soarelui este inconsistentă; a fost greu să găsești continuitate. În dormitor, poți avea patru anotimpuri într-o zi. [We] El trebuie să fie rapid și pregătit și să reacționeze la orice schimbări care apar. În momentul în care soarele dispare [in the forest]„Veți avea o altă vibrație”, spune Casalica. Aici, echipa de filmare mică a fost o binecuvântare, permițând pregătiri rapide ori de câte ori este nevoie. Există o singură lovitură grozavă, unde vedem linia copacului pătată de lumina soarelui în prim-plan și personajele, punctele de pe ecran, rătăcind pe fundul văii în fundal în umbră – o fotografie atât de îndrăzneață încât am fost convinsă a fost asistat digital. Dar, din păcate, totul era în cameră, evocat prin atenția atentă la calea soarelui, zi după zi, zi pe munte, așteptând momentul, pregătindu-se pentru el când a sosit timpul.