Logo
ARTICOLE
Interviu Antoniu Bumb
20.01.2014
[Recomanda unui prieten]

"E ceva mistic si supranatural sa ajungi sa simti cu toata fiinta natura"

Asta ne spune in cateva randuri Antoniu, un pasionat al fotografiei si al experientelor nordice. O parte din viata lui se schiteaza in jurul fotografiei. Daca poetul traieste cu si prin lirica sa, un fotograf isi rezuma intreaga existenta la frumusetea din ochii privitorului. Datorita vizitei in Laponia, fotografiile lui Antoniu au devenit un  taram de poveste, cu contraste spectaculoase, jocuri de lumini impresionante si detalii numeroase scoase in evidenta din pete vii de culoare.

R: Cum e viata in Laponia? Unde ai fost mai exact?

Antoniu: Unde exact am mai fost. Foarte grea, intrebare. Sunt imposibil de retinut numele oraselor si catunelor din Laponia. Stiu ca am aterizat la  Kittila si de acolo m-am tot preumblat prin salbaticie. Daca e vorba de asezari mai cunoscute, Jukkasjarvi, orasul in care e situat faimosul Ice Hotel. In rest, Laponia inseamna mai mult intinderi nesfarsite de zapada, cabane in mijlocul pustietatii si mai putin asezari urbane spectaculoase. Eu am vazut, in principal, partea Finlandeza si Suedeza a Laponiei. In Norvegia am intrat putin, iar in Rusia deloc si imi pare tare rau ca nu am apucat sa vad si aceasta parte, deosebit de spectaculoasa a nordului.

Viata in Laponia inseamna, in primul rand, turism. Chiar daca exista intinderi uriase unde prezenta omului e nesimtita, modul traditional de viata nu mai poate fi intalnit. Populatia indigena se numeste Sami, dar modul lor de viata a fost puternic alterat in secolul 20. Multi dintre ei se mai ocupa cu vanatul si traiesc aproape de natura, dar au fost transformati de industria turismului intr-un simplu instrument de marketing. Imaginea exostica a salbatecului ce traieste intr-un cort din piei de animal, atrage turistii la fel de mult ca Aurora Boreala. Dar, la sfarsitul zilei de lucru, bastinasul pitoresc paraseste locuinta muzeu si se intoarce in confortul unei case moderne.

R: Cum ai ajus acolo?

Antoniu: Cu autobusul numarul 25, apoi cu microsbusul pana in Ungaria, cu un avion pana la Helsinki, cu altul la Kittila apoi cu o super masina de teren, cu un snowmobil si in final cu sania trasa de caini sau de reni.

Am ajuns in Laponia din intamplare. O firma care organizeaza excursii in zona avea nevoie de un fotograf care sa realizeze o serie de fotografii cu zona, cu luminile nordului si cu activitatile si aventurile de care se pot bucura turistii. Din fericire pentru mine fotografii din Suedia sau Finlanda nu doar ca sunt foarte scumpi, dar au refuzat sa isi expuna aparatura si pe ei insisi la conditiile extreme de lucru din zona. Intamplarea face ca unul din ghizii care lucreaza in zona sa fie fiul fostului director al Centru Cultural Francez din Cluj, cu care colaborez demult si care imi stia fotografiile de pe facebook. M-a intrebat daca sunt dispus sa lucrez pe bani de nimic in Laponia, timp de cateva saptamani. Banii nu au fost deloc putini pentru un salariat din presa clujeana, iar o excursie in zona costa mii de euro. Asa ca, dupa aproximativ 15 secunde de analiza intensa am acceptat oferta.

R: Cat de cald e? Ai intalnit vreun urs polar sau doar cei din zapada?
 

Antoniu: Cel mai frig mi-a fost cand am asteptat microbusul de Budapesta, in Manastur. Erau -23 de grade si desi aveam hainele de munte, am inghetat. Ajuns in Laponia am primit echipament special prin care frigul, pur si simplu, nu trece.  La un moment dat am adormit in zapada si m-am trezit cu spatele transpirat. Izoleaza foarte bine si pastreaza temperatura corpului. In plus la noi e mai umed si cele -23 de grade din Manastur se simt mult mai acut decat cele -37 de grade la care am fost expus intr-o noapte in Finlanda, mult in interiorul Cercului Polar. Mi-am dat seama cat de frig e doar cand, emotionat de foarte brusca aparitie a Aurorei Boreale, mi s-au lipit mainile transpirate de trepied.

Ursi polari nu exista in Laponia. I-am intalnit, in marime naturala, sculptati in gheata de un artist celebru, in una din camerele de lux de la Ice Hotel.

R: Ai vazut luminile nordice? Cat de frumoasa e aurora boreala?

Antoniu: Am asteptat 2 saptamani fara sa se inverzeasca cerul. Apoi intr-o noapte le-am fotografiat in departare, la orizont si mi-am spus ca nu e mare lucru. O zi mai tarziu, mult dincolo de miezul noptii, eram in pustietate si cerul a explodat realmente. De cele mai multe ori Aurora Boreala e o prezenta indepartata, intr-o miscare lenta, mult mai spectaculoasa in fotografiile  realizate cu expunere de peste 15 secunde decat ceea ce se vede in fata ochilor. Aurora Boreala din acea noapte a fost atat de aproape si atat de intensa incat in primele minute nu am putut fotografia nimic. Era o flama uriasa ce a cuprins tot cerul, intr-o miscare continua, deosebit de violenta. Ghidul cu care eram mi-a spus ca nu a vazut asa ceva de peste 5 ani, am avut noroc. Dupa cateva zeci de minute valvataia verde s-a mai linistitit si am putut realiza cateva panorame cat de cat reusite. Dar a fotografia luminile nordului e o aventura care cere experienta si echipament foarte scump, iar eu nu le aveam nici pe una nici pe cealalta. M-am descurcat totusi mai bine decat un turist japonez pe care l-am intalnit dotat cu un super aparat si obiective de lux, dar care incerca sa surprinda Aurora Boreala cu blitzul activat...

 

 

 

R: Cum sunt noptile cu aurora boreala?

Antoniu: Noptile cu Aurora Boreala sunt magice. E de preferat sa lasi aparatul deoparte si sa te bucuri, alaturi de cel de langa tine. Asa au facut cei doi francezi in luna de miere cu care am calatorit o vreme. Nu au regretat nici o clipa ca nu au mers in Thailanda, asa cum s-au gandit initial.

Dar cu totul alt tip de magie cauta turistii japonezi. In cultura lor, copiii conceputi sub lumina verde sau rosie a Aurorei Boreale au parte in viata de succes cu totul iesit din comun. Exista hoteluri construite special pentru ei, cu geamuri uriase la mansarda si paturi strategic amplasate sub fereastra...

R: Ce sentimente iti trezesc legendele stravechi?

 

Antoniu: Legendele stravechi le-am auzit din gura unui bastinas echipat pitoresc in haine traditionale din blana de ren. Frumos impachetat tot scenariul, in mijlocul unui cort urias din piei de ren sau elan, cu un foc mare in mijloc si o gaura de evacuare a fumului deasupra. O bautura traditionala din fructe, prajituri facute de nevasta omului, ce mai, tot tacamul. Dar nu m-am emotionat peste masura, am simtit ca e o piesa pusa in scena de cateva ori pe zi in fata altor turisti, de zeci de ori pe saptamana, de sute de ori pe sezon. Ies bani buni din asta. Legendele se servesc la conserva acum, nu mai sunt vii, din pacate.

R: Cum sunt padurile nordului? Sunt periculoase, sau te poti bucura de linistea absoluta?

Antoniu: Padurile si in general peisajul nordului nu dezamageste. Poti merge zeci, poate sute de kilometrii fara sa vezi urme ale trecerii omului. Intinderi nesfarsite de zapada, paduri de conifere si urme, mereu prezente, ale trecerii animalelor. Din cand in cand cate un ren si foarte rar elani uriasi, mult mai mari decat un cal. Pericolul l-am simtit doar intr-o noapte cand m-am gandit eu sa pornesc singur sa fac niste fotografii. Ma indepartasem mai mult de 2 kilometrii de cabana rustica in care ne adapostisem, un loc fara electricitate si fara alte semne ale civilizatiei, la cam 40 de kilometrii de cel mai apropiat catun. Stand asa in pustietate m-a trecut intrebarea daca nu sunt totusi si animale care mananca oameni. Am procesat cam un minut ideea si am luat-o la fuga. Nu am simtit asa sentiment sanatos si veritabil de spaima din copilarie cand ma nimeream singur prin padurile de langa casa bunicilor din Apuseni. Am intrebat mai tarziu ghidul daca exista vreun pericol real si mi-a spus ca sunt animale de prada, dar ca nu se stie sa fi atacat omul in ultima suta de ani. Exista si o explicatie. Aproape toti locuitorii din Laponia au pusca si au dreptul sa vaneze cativa reni pe an. Deci animalele au invatat, in timp, ca omul e extrem de periculos si se tin departe.

R: Ai vazut aurora boreala de multe ori in viata ta? Ce-ti vine in minte cand te uiti la asa ceva?

Antoniu: Am vazut Aurora Boreala de 7 ori. Ce iti vine in minte cand o vezi? Ca poate e ultima oara. A saptea a fost pentru mine ultima. Cine stie daca voi mai vedea vreodata una...

R: Care e faza cu acele cabane publice? :)

Antoniu: Cabanele publice sunt constructii simple de lemn, uneori vechi de sute de ani. Cateva  dormitoare, o bucatarie si neaparat sauna traditionala. O paranteza si revin de indata la cabanele publice. In Laponia sauna e sfanta. Am mers acolo racit bocna, cu febra, nu mai scapam de boala, de peste o luna. M-au luat, m-au bagat in sauna, m-au batut cu nuiele aromatice, m-au scos in zapada, m-au tavalit bine si au repetat operatiune de cateva ori. A doua zi de dimineata nu mai aveam nici un simptom al boli. Localnicii se lauda ca nimeni in Laponia nu raceste. Si tot legat de sauna, ghizii sunt de cele mai multe ori exemplare masculine exceptionale si intra in sauna goi. Femeile din Laponia sunt, in schimb, extrem de dizgratioase, nu am vazut decat una sau doua cat de cat dragute. Deci e o destinatie recomadata mai ales doamnelor si domnisoarelor. Revenind la cabanele publice, acestea sunt administrate de stat, cei care le folosesc trebuie doar sa se asigure ca duc cu ei lemnele de foc. Nu se plateste nimic. Ceea ce e interesat e ca nu exista un loc in care sa faci rezervare. Pur si simplu te pornesti in excursie stiind ca undeva, la cativa zeci de kilometrii, este o cabana. Ghizii spun ca niciodata nu se intampla sa incerce doua grupuri sa ajunga la aceeasi cabanaa. It's a kind of magic...

 

R: Calatoresti mult?

Antoniu: Calatoresc prea putin. 

R: Te simti mai atras si inspirat de mediul natural salbatic ?

 

Antoniu: Da. E ceva mistic si supranatural sa ajungi sa simti cu toata fiinta natura.

R: Ai cumparat ceva de acolo?

Antoniu: Am vrut sa imi iau o geaca din aceea super calduroasa dar costa 1500 de euro. Nimic nu mi-am cumparat, e cel mai scump loc in care am fost. 

 

R: Crezi in magie? Ce e magia?

 

Antoniu: Nu cred in magie, nu se poate crede in magie. Magia o simti si o impartasesti, dar nu prin cuvinte.

Interviu de Daciana Vlad

Alte imagini din calatorie puteti vedea aici: https://www.facebook.com/

[back] [Propune un articol]


Adauga Comentariu
Numele tau:
Adresa ta de e-mail:
Comentariul tau:
Cate litere are numele introdus de tine?
Abonare Newsletter
Andrea Blaga
Homo Videns 2
EuroArt Camp
Meeting Place Izbiceni
Euroarte
Hosting
Fotografa Saptamanii
Get the Flash Player to see this player.
<< Septembrie 2017 >>

Lu

Ma

Mi

Joi

Vi

Sa

Du

    123
45678910
11121314151617
18192021222324
252627282930
Fotomagazin
Pictorita
natalocika
© Copyright 2007-2015 Fotografa.ro. Reproducerea totala sau partiala a materialelor este permisa numai cu acordul Fotografa.ro. Drepturile asupra imaginilor si textelor aparute pe Fotografa.ro apartin autorilor acestora si nu pot fi reproduse fara acordul lor. Fotografa.ro nu isi asuma responsabilitatea pentru autenticitatea textelor si a imaginilor reproduse, aceasta responsabilitate apartinand autorilor.
By Theo Radu