Intotdeauna mi-am imaginat o prima intalnire cu Sorin Onisor undeva la tara, in Banatul lui mult iubit, acolo unde-i sunt oamenii dragi si locurile de suflet. In schimb, m-am intalnit cu el la Unirii, in Bucuresti, intr-un spatiu care ii era, pe cat se poate de vizibil, incomod. A reusit, totusi, sa-si deschida sufletul si sa imi povesteasca, cu nostalgie si dor, despre lucrurile pe care le indrageste, despre proaspatul titlu de "Fotograful anului" si despre ce i-a mai ocupat timpul in ultima perioada. [Foto: Sorin Onisor]

[1.] Am inteles ca in ultima vreme petreci tot mai mult timp in Bucuresti. Cum de?

S-a intamplat sa aterizez aici in iunie trecut si provizoriu mi-am stabilit sediul in capitala, cu toate ca viata mea e legata strans de satele romanesti. Am rezistat cu greu lunile astea de iarna - o iarna mult, mult prea lunga. Am avut un proiect legat tot de sate, pana in noiembrie, aveam baza in Bucuresti, insa lucram in Sibiu si Harghita. Proiectul s-a terminat in noiembrie, apoi a venit iarna, s-au terminat fondurile, n-au mai aparut proiecte noi, asa ca am ramas blocat pana acum, cand a dat firul ierbii si-au inceput sa se lege iarasi lucrurile. Deocamdata am sediul aici, dar nu o sa prea stau eu in oras, cel putin pana nu cade bruma!  Vin doar cand nu mai am haine de schimb si plec din nou pe teren :) - am mai multe proiecte in derulare si mai astept niste finantari.

[2.] Si atunci cat de des mai ajungi acasa, in Banat?

Din pacate, lucrand mai mult prin partea asta de tara, in Delta Dunarii si Ardealul de est, n-am mai fost in Banat de patru luni de zile si mi-e tare, tare dor de casa. Acolo au ramas mama, bunica si vestitul pod, cu lumina de poveste... O sa ajung, probabil, in doua-trei saptamani, depinde cat de prins sunt in proiectele noi. Si sper sa nu mai treaca atata timp fara sa ajung pe-acasa!
Pe langa aceste lucruri, sunt si membru fondator si vicepresedinte al Asociatiei Fotografice F 5.6, din Timisoara, asociatie ce are la activ numeroase expozitii de fotografie, in orasul de pe Bega, dar si in multe alte orase din tara. Iar de anul viitor, din ianuarie, in cadrul Lunii fotografiei din Romania, ne-am propus initierea unui salon national de fotografie la Timisoara, o premiera pentru acest oras.

[3.] Mai lucrezi ca profesor in Timis?

Deocamdata nu mai lucrez ca profesor, pentru ca sunt in acelasi timp la doctorat, la Universitatea de Vest. Doctoratul meu are o stransa legatura cu fotografia, fiind o lucrare de antropologie vizuala dedicata fierarilor din Transilvania. Lucrarea se va baza foarte mult pe imagine si pe povestile vietilor acestor fierari. Am descoperit, in ultimii doi ani, aproape o suta de fierari, dintre care o parte mi-au devenit prieteni, ma suna deseori si-i vizitez ori de cate ori am ocazia.
Lucrand la doctorat, am intrerupt putin scoala pentru a putea sa ma dedic mai mult cercetarii de teren, care-mi rapeste foarte mult timp. Oricum aveam vacante foarte lungi, numai ca am hotarat sa intrerup putin, sa vin in Bucuresti si sa pornesc de aici in alte directii. Mi-e dor si de scoala, am stat zece ani acolo si o parte din fotografiile mele din ciclul "Pierduti in (dez)integrare" sunt din acel sat, unele chiar din timpul orelor, altele din pauze, sau dupa ore - cand mergeam la copii acasa, ori faceam cu ei mici expeditii prin imprejurimi... Mi-e foarte dor de zona aceea dar, repet, am gasit acum alte meleaguri de suflet, m-am apropiat foarte mult in ultima vreme de zona Sibiului si de Delta Dunarii, unde o sa mai am mult de lucru.

[4.] Proiectul " Despre oameni si fier" era strict pentru doctorat?

Proiectul nu era strict pentru doctorat. Am colaborat cu o fundatie care, din pacate, nu mai are fonduri acum. Proiectul avea ca rezultat o expozitie itineranta, cu un fierar si cu obiecte de fierarie si cu fotografii, care urma sa mearga si peste hotare, la Istanbul, Madrid si chiar New York. Deocamdata, proiectul acesta e blocat, dar o sa continue, mai mult ca sigur, pentru ca e un subiect interesant de care nu s-a ocupat nimeni foarte mult timp: nu exista studii, nu exista fotografii sau un album legat de fierarii din Romania... Am ramas putin frapat gasind foarte multi fierari de care lumea nu mai stia, pentru ca s-a crezut ca e o meserie care s-a stins din cauza evolutiei tehnologice si a schimbarilor care s-au produs in satul romanesc. Insa daca mergi pe teren, din sat in sat, ramai uimit de cat de multi fierari gasesti. Daca opresti un om care merge cu calul si caruta, iti va spune de un fierar-doi. Aceia iti vor spune de alti fierari aflati pe raza de 10-15km. Si mergand asa, pornind din Timis, am ajuns pana in Tulghes, ultimul sat din Harghita inainte de trecerea spre Moldova. Fierarii sunt niste oameni minunati, au o gramada de povesti de spus, o viata interesanta si ateliere ce par desprinse din povesti. Lucrul cu focul, cu metalul incins, atmosfera plina de fum, actul  potcovitului sunt subiecte foarte incitante pentru un fotograf. Asa ca m-am hotarat sa-mi continuu studiile imbinand imaginile adunate cu povestile acestor mesteri, pana nu e prea tarziu si dispar cu totul.

[5.] De ce ai notat 2011 ca data de finalizare a acestui proiect?

Am notat data de finalizare 2011 din cauza doctoratului care se intinde pana atunci. Insa mai nou am luat legatura cu niste institutii din strainatate, care sunt foarte interesate de mestesugurile noastre, aflate pe cale de disparitie, asa ca  proiectul s-ar putea sa continue si in afara preocuparilor mele doctorale, materializandu-se in  expozitii, albume sau workshopuri care sa ajunga si dincolo de hotare, precum si in atragerea de fonduri europene indispensabile revitalizarii acestor mestesuguri.

[6.] Cum te-ai acomodat cu sederea in Bucuresti si in partea asta de tara?

Inca nu m-am acomodat si nici nu cred ca as putea vreodata. Ma bucur prea mult cand vad placa pe care scrie "Bucuresti" taiat de o linie rosie :).  Nu ma simt prea in largul meu aici, doar ca am gasit destui oameni interesanti, o viata culturala mult mai intensa si niste locuri frumoase, tot la tara, in apropiere, unde ma retrag oricand simt nevoia.  Dar lumea mea nu e orasul, cu atat mai putin acesta! E doar o alta etapa din viata mea... de cand ma stiu sunt mereu pe drumuri!

[7.] In satele din Timis gaseai inspiratie pentru fotografii peste tot pe unde mergeai. La fel stau lucrurile si aici?

In Bucuresti n-am fotografiat aproape deloc. Nici nu-mi scot aparatul din rucsac, cu toate ca il car in fiecare zi in spate. Nu-mi place lumea urbana. Am prieteni fotografi care sunt axati pe urban si lucreaza foarte bine, asa ca le las lor domeniul asta :). Plec tot timpul prin sate, acolo e lumea mea si reusesc foarte bine sa ma apropii de acei oameni, pentru ca ma cobor la nivelul lor. Stau la ei acasa, particip deseori la muncile lor, am ajutat la taiatul porcului, la strans fan, la facut horinca, am participat alaturi de ei la sarbatorile de Pasti, de Craciun, de Revelion, am asistat la botezuri, nunti, dar si la inmormantari...  Uneori, pe unii dintre ei ii regasesc doar prin cimitire. In Delta, la fel, am fost de cinci ori in ultimii doi ani. Particip la un proiect promovat de TVR, "Oamenii Deltei", unde am fost cooptat ca fotograf. Proiectul are ca scop ajutorarea acestei zone extrem de defavorizate din tara noastra si depistarea si rezolvarea celor mai grave cazuri sociale. Anul trecut, in urma unor expozitii de fotografie si apoi a unui teledon, in aprilie, s-a reusit repararea scolii din Letea si a dispensarului din Maliuc! Acest proiect se va intinde pe o perioada de cinci ani. Zilele trecute am fost acolo, am batut cateva sate si am adunat imagini emotionante, dramatice chiar, care de fapt reprezinta realitatea din Delta. Mai avem trei ani de proiect si pana acum a mers bine, si asa va merge si de-acum inainte, pentru ca avem  multa energie si deja am prins drag de oamenii aceia.
Toate proiectele mele au fost dedicate oamenilor marginalizati, satelor care se sting...  Asistam acum la un fel de agonie a satului romanesc, generatiile batrane, care inca mai au suflet romanesc adevarat, se sting, iar cele tinere pleaca la oras ori la munca peste hotare si atunci cand se intorc sunt altfel. Traditiile si obiceiurile noastre romanesti se vor stinge in curand si poate din cauza asta ma simt foarte dator si obligat sa alerg, cat mai am unde, si sa strang imagini care peste ani si ani vor fi imagini de arhiva si, sper eu, vor sensibiliza generatiile noi, care sper sa-si aduca aminte de ceea ce am avut cu adevarat frumos in tara asta a noastra.

[8.] Ai vreo regiune preferata in tara?

Nu mai am, demult, o zona preferata. Acum cativa ani puteam spune Maramures, insa mai apoi am inceput sa umblu tot mai mult, prin toate colturile tarii. Si pe langa Maramures si Banat, care ramane taramul meu de suflet, am descoperit foarte multe locuri frumoase: Tara Motilor, Tinutul Padurenilor din Poiana Rusca, Sibiul, Harghita, Covasna, Ardealul in general, Delta Dunarii, Dobrogea si... cam toate aceste regiuni sunt pe picior de egalitate acum in ierarhia mea.

[9.] Cat de greu - sau cat de usor - iti este sa te apropii de oameni cand esti cu aparatul la gat ?

Mi-e foarte usor sa ma apropii de oamenii, sunt recunoscut pentru lucrul acesta. Am crescut la tara, am lucrat la tara ca profesor vreme de 10 ani si ma apropii foarte usor de oamenii satelor. Nu fotografiez de pe geamul masinii sau asa in graba, ci ma opresc, cobor la nivelul lor si ma imprietenesc cu ei. Ma cazeaza, ma hranesc, povestim, participam la diverse evenimente...  In intimitatea pe care o creeaza aceasta apropiere poti surprinde imagini mult mai de efect, pentru ca sunt obisnuiti cu tine si dezinhibati, aproape ca faci parte din lumea lor... Cel putin eu asa ma simt !
Poate nu este extrem de elocvent, dar in ultimii ani am castigat majoritatea premiilor legate de fotoreportaj social si de etnografie. Iar in ianuarie anul acesta, cand a fost organizata de catre AAFR prima editie a concursului "Fotograful anului", unde am trimis cele mai dragi fotografii adunate in ultimii 7 ani, adica din momentul in care am inceput sa fac fotografie, chiar am obtinut titlul de "Fotograf al anului". Lucru  cu care pe de-o parte ma mandresc foarte mult, insa  care imi creeaza in acelasi timp o enoma obligatie si datorie: trebuie sa merg inainte si sa duc la bun sfarsit ceea ce am inceput: documentarea satului romanesc, acum la sfarsitul existentei sale adevarate.

[10.] Consideri ca e cel mai prestigios titlu pe care l-ai primit pana acum ?

Nu stiu daca este cel mai prestigios, au fost mai multe premii mari la saloane nationale de fotografie. Oricum, sunt oameni prestigiosi in AAFR, iar juriul acestui concurs a fost pe masura. Cu toate ca unii contesta acest concurs [n.r. "Fotograful anului "], au fost foarte multi concurenti si faptul ca am obtinut marele premiu nu face decat sa imi demonstreze ca ceea ce am facut pana acum a fost bine.

[11.] Atunci ai vreun premiu pe care il consideri cel mai important primit pana acum?

Nu pun foarte mare pret pe premii, pe vernisaje si pe premieri. Cel mai mult imi place sa stau cu oamenii, pe teren. Prefer sa stau in lumea mea si sa fac fotografii si sa realizez albume de fotografie care vor ramane drept amintire. Expozitiile tin o saptamana, doua, trei, pe internet oamenii privesc, sunt impresionati pe moment apoi uita, presati de grijile cotidiene, insa albumele, cartea, in esenta, sunt prezente fizice, vor fi rasfoite mai des si o sa ramana marturie despre frumusetea satelor noastre.

[12.] Atunci cum de nu ai scos mai multe albume?

Vesnica problema: banii. Sponsorii se gasesc tot mai rar, acum e perioada de criza. Am relizat cateva albume, doua cu bisericile de lemn din judetul Timis si unul despre Maramures, in colaborare cu prietenul meu, fotograful Mihai Grigorescu din Baia Mare, dar abia acum am inceput sa am sperante ca voi realiza si altele, luand legatura cu cativa oameni binevoitori - si  nu din tara asta !

[13.] Te-am intrebat adineaori cat iti este de usor sa te apropii de oameni. Cum stau lucrurile atunci cand ei au probleme? I-ai fotografiat, de multe ori, si in momente mai grele prin care treceau...

Nu se schimba contextul, pentru ca de multe ori le-am fost alaturi la nevoie, am vorbit cu ei, i-am linistit. Insa in astfel de cazuri e mai greu sa faci fotografie sau chiar nu faci deloc. De exemplu in Banat, in 2005, cand a fost marea inundatie, a trebuit sa port un costum de neopren, pana la gat, ca sa pot umbla prin apa si sa fac fotografii printre casele care uneori se prabuseau in jurul meu. Oricum, acolo a fost cel mai dramatic moment pe care l-am trait ca fotograf...... Fiind vorba de Banat, si despre un sat in care mergeam des pe cand eram copil, la pescuit, marturisesc ca de multe ori aveam ochii plini de lacrimi si abia puteam privi prin vizorul aparatului. Din acel moment m-am aplecat tot mai mult spre drama satului romanesc. Nu e greu sa fotografiezi asta, daca stii cum sa te apropii de oameni, iar ei te vor simti unul de-al lor.

[14.] Exceptand banii pe care-i castigi ca premii la concursuri, mai castigi si altfel din fotografie?

Am mai castigat colaborand cu diverse fundatii sau institutii. Am primit bani pentru deplasare - cazare, masa, bezina. Lucru care oricum a fost bun, pentru ca am reusit sa ma deplasez si sa adun foarte multe imagini. Foarte multi bani nu am facut inca, dar totusi destui cat sa pot umbla prin toata tara. A fost destul de bine. Acum s-au cam blocat lucrurile, dar am promisiuni ferme si sper ca intr-o luna, doua sa pornesc iar, cu un avant nou, la munca.

[15.] Cum crezi ca va evolua fotografia in Romania?

Va evolua, pentru ca sunt foarte multi fotografi, atat consacrati cat si foarte multi tineri talentati, care vor avea un cuvant greu de spus in fotografia romaneasca... Si cu cat sunt mai multi, cu atat ponderea celor care se vor ridica din aceasta mare gramada de fotografi amatori va fi mai mare. Sunt optimist, fotografia din Romania va evolua foarte mult. Trebuie doar ca fotografii tineri sa puna foarte mult suflet, cei  deja afirmati sa ii ajute mai mult pe cei tineri, sa-i educe, sa-i invete, sa-i atraga in proiecte. Fara suflet si fara pasiune nu se poate face nimic.

[16.] Cu organizarea workshop-urilor cum te descurci?

Ma descurc destul de bine, pentru ca oamenii ma cunosc deja de mult timp, au incredere in mine si sunt multi care vor sa vina. Gasesc foarte usor oameni pentru workshopuri. Fiind si profesor, si banatean, sunt mai calm, mai linistit, ma apropii mai usor de oameni. La workshop-uri m-am ocupat de fotografi mai mult sau mai putin incepatori, cu varsta cuprinsa intre 18 si 55 de ani, din diverse medii, de la studenti la manageri de banca, de exemplu. Le-a placut cu mine pentru ca i-am dus exact in mediul acela in care nu pot intra foarte usor. Cel mai greu pentru ei a fost sa stie cum sa se apropie de oameni. M-au vazut cum procedez si asa au invatat si ei. Am oameni participanti la workshopurile organizate de mine care au evoluat foarte mult in ultimul timp, si ma mandresc cu asta!

[17.] Cum de, in ultima vreme, ai organizat workshop-uri ceva mai rar?

Ultimul de anul trecut a avut loc in octombrie intr-un sat din judetul Sibiu, apoi a urmat iarna aceasta, lunga si grea... Iarna nu-mi place atat de mult, sunt mai friguros :) si e mai greu de mers pe teren in zonele in care ma duc eu. E mult mai complicat. Insa de cum a venit primavara am reinceput munca. La sfarsitul lui aprilie am organizat un workshop intr-un sat din judetul Giurgiu. Vor urma altele, in Delta, in zona Sibiului si poate din nou in Maramures.

[18.] Mai am o curiozitate... Poate n-am cautat eu bine, dar n-am prea gasit fotografii de la iesirile tale din afara...

Da, asta este o alta problema. Am fost plecat in mai multe tari, dar nu prea am gasit ce sa fotografiez. Culmea, nici la Venetia, nici in alte locuri renumite... Acolo sunt multi fotografi, e o lume cosmetizata, pe care nu o simt. N-am ajuns in satele lor,  pentru ca nu le cunosc, nu ma descurc cu limba si nu pot sa penetrez comunitatile respective asa cum o fac acasa. Cum sa le explic, cum sa povestesc cu ei, cum sa ii cunosc? Sunt ospitalieri, dar am stat cu ei destul de putin si, sincer, mi-a fost mereu dor de tara mea. Si dor de oamenii mei. Ma simt cel mai bine in Romania, pe campuri, pe dealuri sau munti, prin satele pe care deja le cunosc sau in zone noi, inca neexplorate.

[19.] Unde te vezi peste vreo 10 ani, facand ce si cu ce realizari in spate ?

Cand se va termina aceasta agonie  si nu vom mai avea sate romanesti adevarate si oameni cu suflet la care sa pot merge, o sa ma indrept inspre est. Sunt fascinat de Siberia, de tarile din fostul spatiu sovietic, de Georgia, de Armenia, de Kazahstan... Ma vad intr-un stat din acelea care se termina in "-stan" :). O sa incerc niste colaborari cu cluburile de fotografi de acolo si o s-o iau incet, la picior, prin zonele acelea. Aici or sa ramana altii, care vor ilustra refacerile, transformarile, realizarile sau nerealizarile din tara. Deocamdata mai am ceva timp. Sa fiu sanatos si sa pot umbla prin satele noastre cat inca mai este treaba de facut.

Interviu realizat de Ioana Filipas